Multi dintre noi, părinții, ne simțim neputincioși în fața unei crize de plâns a copilului nostru, fie el nou-născut sau preșcolar. Ne apar în minte diverse presupuneri cu privire la motivele unei astfel de manifestări: încearcă să obțină ce vrea, se răsfață, e alintat etc. Mai departe, aceste gânduri dau naștere întrebărilor legate de plaja de opțiuni pe care le avem la îndemână: îl ignor pentru a nu încuraja comportamentul, îl pedepsesc și îl izolez, îi distrag atenția sau îi ofer atenția mea?!

Din ce în ce mai multe cercetări demonstrează că atât plânsul, cât și crizele de furie la copii sunt mecanisme naturale de eliberare de stres sau frustări adunate de-a lungul uneia sau mai multor zile. Aceste rezultate atestă însă că plânsul are o valoare terapeutică și chiar vindecătoare, de aceea copilul nu trebuie distras sau oprit atunci când îl manifestă. Dr. Aletha Solter a spus ca există persoane care chiar dacă recunosc plânsul ca pe un semn de stres și frustrare îl consideră de fapt un rezultat inutil al stresului. De aceea, acestea presupun că imediat ce copilul va înceta să plângă se va simți mai bine. Această convingere poate conduce către inițiative de a distrage copilul și a-l determina să se oprească.  Dar plânsul este un fenomen necesar în procesul de vindecare și recuperare, iar a nega emoțiile copilului îi transmite acestuia un mesaj indirect că ceea ce simte este greșit.

În susținerea aceleiași ipoteze a plânsului ca mecanism terapeutic, vin și cercetările făcute asupra lacrimilor generate în timpul crizelor de furie sau în urma unei traume fizice sau psihice și cele provocate, de exemplu, de tăierea unei cepe.  Acestea au demonstrat că din punct de vedere biochimic primele conțin printre alte elemente și hormonul stresului, ceea ce sugerează că plânsul ca reacție emoțională  are un rol de curățare a organismului de toxine și ajută la detensionare. După cum susținea Dr. Aletha Solter într-unul dintre articolele sale despre plâns și crize de furie, “oameni de toate vârstele plâng pentru că au nevoie să plângă și nu o fac pentru că sunt răsfățați sau imaturi”.

Și atunci, ce este de făcut?

De multe ori ne aflăm în poziția în care conștientizăm că este dificil pentru noi ca adulți să acceptăm și să tolerăm plânsul copiilor noștri. De ce? Vă propun să ne uităm înapoi la copilăria noastră și la modul în care reacționau părinții noștri când noi ne exteriorizam emoțiile plângând. Abordările părinților noștri erau destul de diversificate. De exemplu, atunci când ne loveam, încercau poate să ne liniștească și ne spuneau “hai, nu mai plânge că o să treacă”. Alteori, când ne împotriveam printr-o criză de plâns unei direcții setate de ei ne apostrofau cu “să nu mai aud nimic, facem așa cum am zis eu, iar dacă nu încetezi să plângi te trimit la tine în cameră”. Iar dacă o astfel de criză se întâmpla în public, atunci șansele erau foarte mari ca replica pe care o auzeai să fi fost “dacă nu încetezi, te las aici” sau “taci din gură, că mă faci de râs”. De aceea, un prim pas în a accepta lacrimile copiilor noștri și a-i susține în timp ce aceștia își manifestă emoțiile este conștientizarea acestor tipare și dorința de a ieși din ele.

De asemenea, înainte de orice, trebuie să ne asigurăm că nu sunt obosiți, că nu suferă în niciun fel, nu îi doare ceva sau nu le este foame, cazuri în care nivelul lor de toleranță la frustrare este destul de scăzut. Dacă aceste nevoi primare sunt satisfăcute, atunci e timpul să ne aplecăm asupra emoției reale a copilului și să încercăm să fim empatici la sentimentele lui. A fi empatici nu înseamnă a ne propune să simțim ceea ce simte celălalt. Ar fi un exercițiu inutil și oricum imposibil chiar și atunci când vine vorba de propriul copil. Empatia înseamnă susținerea celui care ”suferă” și acceptarea emoțiilor lui, inclusiv printr-o recunoaștere verbalizată. Pesonal, recomand evitarea frazelor de genul “știu ce simți” sau “înteleg că e frustrant”.

Să luăm un exemplu concret: facem o înțelegere cu copilul în urma căreia el promite că se mai dă pe tobogan de două ori, după care plecați spre casă. După două alunecări voioase pe tobogan, ne ridicăm de pe bancă și începem să ne îndreptăm spre ieșirea din parc. Evident, mă refer la noi, adulții, pentru că cel mic consideră un astfel de demers împotriva principiilor sale de viață. Prin urmare, ne surprinde, ca și altădată, începând să plângă sau chiar să se tăvălească pe jos, spre oripilarea tuturor.

Recunoști repede ”simptomatologia” unei crize de furie, dar încerci să procesezi evenimentul. Simți că ești încă sub influența reacției de moment, așa că alegi să rămâi pe loc și să numeri încet până la zece, pe ritmul inspirației și al respirației, cu speranța în suflet că minunea se va întâmpla măcar de data aceasta și copilul te va urma. Cum el nu schițează niciun gest în a se liniști, va trebui să faci ceva. Până la urmă, tu esti adultul și se presupune că ai răspunsuri la toate întrebările. Iar pe ritmul inspirației și al respirației menționate deja, eliminăm varianta în care îi dăm două palme și îl luăm pe sus acasă ca să știe cine este ”șeful”. Ne rămân cuvintele puse în slujba unei comunicări empatice și dorința sinceră de a înțelege ce i se întâmplă. Recomandarea mea este ca în loc să-i spui copilului “înțeleg că ești supărat!”, să alegi o abordare mai eficientă, zicându-i pe un ton calm: “Cred că este greu să nu te mai poți da pe tobogan, mai ales că îți place atât de mult”. Desigur, asta nu va garanta că lacrimile copilului se vor opri, ci doar ca emoțiie lui vor fi recunoscute, fapt ce îi va oferi acestuia sentimentul de siguranță și acceptare exact într-un moment în care acestea sunt nevoile lui primordiale.

Nu uita! Scopul nostru nu este să ne menținem copiii fericiți 100% din timp, ci mai degrabă să le oferim uneltele și să îi ajutăm să își gestioneze corect emoțiile, iar asta putem face în diverse moduri: prin a le oferi un model comportamental, prin discuții bazate pe afect și mai puțin pe rațiune (cel puțin până în jurul vârstei de 7-8 ani), dar și prin oferirea de respect sau chiar spațiu (când sunt suficient de mari și ne solicită acest lucru), iar câteodată prin stabilirea atât de necesară de limite. Acestea pot fi chiar declanșatorul unei crize de plâns de care copilul are atâta nevoie pentru a-și descărca emoțiile și frustrările adunate uneori pe parcursul a mai multor zile.

Gândește-te la cum reacționezi în cazul în care un foarte bun prieten plânge. Îl lași singur în cameră și pleci? Îl trimiți într-o altă cameră și îi spui că se poate reîntoarce doar când își va reveni? Bineînțeles că nu. Îl susții, ești acolo pentru el, îl întrebi dacă îi trebuie ceva, dacă este ceva ce poți face să îi alini durerea și, poate, îi oferi un șervețel. Și atunci, de ce copiilor noștri, care încă nu își pot identifica sau gestiona emoțiile și plânsul le aplicăm un alt tratament? Oare nu tocmai ei au cea mai mare nevoie de noi și de înțelegerea și susținerea noastră? De aceea, chiar și atunci când furia sau plânsul par nejustificate sau au la bază un motiv ce nouă adulților nu ni se pare suficient pentru o criză de plâns sau furie, de fapt fiecare astfel de manifestare are la bază o nevoie neîmplinită a copilului, fie ea nevoie de conectare cu părintele, nevoie de a socializa cu alți copii sau novoie de eliberare a stresului. Copilul se simte bine dacă i se permite să își exteriorizeze emoțiile și dacă nu îi negăm sentimentele ce declanșează aceste emoții. Copiii vin pe această lume înzestrați cu tot ce au nevoie încă din primele zile: instinct și reflexe. A le nega aceste abilități native va crea dezechilibre pe termen lung.

Ce se întâmplă însă dacă plânsul este deranjant pentru o orecare audiență? Propunerea mea este să ducem copilul într-o altă cameră. Însă nu ar trebui izolat, ci un adult ar trebui să îi ofere susținere într-un mod protector și iubitor. Nicio persoană, indiferent de vârstă, nu ar trebui constrânsă să plângă în singurătate. Să fii prezent și să nu îți judeci copilul în timpul acestor momente de manifestare a unor emoții intense este esențial pentru copilul tău. Până la urmă, acesta este temeiul dragostei necondiționate.

Pentru o vreme, am urât sunetul produs de plânsul copilului meu pentru că simțeam că într-un fel eșuam când el plângea. Era așadar vorba de neputința mea în fața unei manifestări atât de naturale a copilului. Acum însă, după ce am înțeles acest lucru, știu că plânsul copilului meu nu este un semn că eu nu sunt un părinte bun și nici forma prin care copilul încearcă să își manipuleze părintele. Motivul pentru care plânge este nevoia sa de a-și elibera stresul, iar eu pot să-l sprijin cu dragoste (necondiționată) și înțelegere în acest demers. Prin urmare, plânsul nu mă mai deranjează, atâta timp cât nu este al unui copil care este ignorat. Iar acum știu ce să fac atunci când copilul meu plânge: îl țin în brațe și îi permit să-și elibereze stresul. Nu-mi mai pasă dacă alții se uită la noi și mă întreabă de ce nu încerc să îl opresc.

A fi conștienți de toate aceste aspecte pe care le implică plânsul copiilor noștri ne determină să fim mai prezenți în astfel de situații și ne forțează să luăm în considerare propria stare de disconfort cauzată de plâns și reacția reflexă de a ”repara” cauza, în loc să facem ceea ce este cel mai simplu, dar mai ales cel mai util: să permitem pur și simplu plânsul, cu compasiune și fără judecată sau dramă. Am realizat că nu-i doresc copilului meu să treacă prin această stare de blocaj în situații similare. Vreau să se simtă confortabil cu emoțiile sale sau în prezența manifestărilor emoționale ale celorlalti și nu jenat că este sensibil.

Așadar, fiți alături de copilul vostru când are nevoie de voi, atunci când acesta plânge și veți începe să puneți bazele unei relații bazate pe respect, empatie și susținere reciproca în care cu timpul veți deveni cel mai bun prieten și confident al propriului vostru copil. Astfel de relații sunt construite să reziste o viață și nu am niciun dubiu ca asta ne dorim cu toții de la relațiile cu copiii noștri: să fie durabile și sănătoase în toate aspectele.

Copyright Cursuri-Parenting.ro ©2015

_______________

Surse: 

• Bebelușul meu înțelege tot – editura Cosmos (The Aware Baby – publicată în 1984 şi revizuită în 2001)
• Copiii noștri, frumoși și sănătoși – editura Cosmos (Helping Young Children Flourish – publicată în 1989)
• Lacrimi și crize de furie – editura Ponte, 2013 (Tears and Tantrums, publicată în 1998)