”Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui; dacă nu știi să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută” – Ileana Vulpescu

Ne e greu să recunoaștem că reacțiile sau comportamentele neplăcute ale copiilor noștri ne aparțin, că pornesc de la noi și că își au rădăcinile în familie. Ne e greu să recunoaștem că fiecare dintre copiii noștri ne oglindesc. Ne oglindesc pe  noi sau pe partenerul nostru sau chiar relația pe care o avem cu partenerul de viață. Dar atâta timp cât vom trăi într-un mod nu foarte conștient, vom remarca doar că suntem deranjați de anumite comportamente ale celor din jur, însă cu greu vom accepta ca aceste comportamente sunt doar o oglindire a nejunsurilor noastre.

Atâta timp cât nu vom avea puterea să ne uităm în interiorul nostru și să acceptăm că ceea ce vedem este parte din noi (mai ales atunci când nu ne place ce descoperim), nu vom putea să facem schimbarea care să ne transforme relațiile în unele sănătoase. Vom ajunge să creem și să susținem o codependență continuă. Până atunci tot ce vom face va fi o manipulare mascată. Și tot până atunci ne vom uita la copiii noștri și vom proiecta asupra lor propriile așteptări.  Poate nu-i vom îndemna în alegerea carierei către medicină sau avocatură, dar vom dori și ne vom strădui să nu trăiască rănile și traumele noastre. Vom dori poate să fie capabili să își exprime punctul de vedere cu mai mult curaj și mai multă asumare decât am facut-o noi, sau vom dori să aibă puterea să renunțe mai ușor la relațiile toxice din viața lor, așa cum noi nu am putut face.

Și vestea proastă este că atunci când începi să-ți proiectezi aceste vise, dorințe sau nevoi asupra copilului tău încetezi sa îl mai vezi așa cum este el sau să răspunzi nevoilor lui reale. Încetezi să îl accepți în unicitatea lui și încetezi să îl iubești sănătos și autentic. Da, știu, sună dur și e greu să acceptăm, dar în esență despre asta vorbim. Pentru că te poziționezi în relația cu el ca o forță omniscientă, iar copilul devine o plastelină în mâinile tale. Nu ne iubim copilul mai mult atunci când îi oferim tot ce nu am avut noi fără a ne gândi la consecințele pe termen lung asupra lui sau fără a lua în calcul care sunt nevoile lui cu adevărat. Atunci când îi oferi copilului ceea ce ți-a lipsit ție de fapt îți umpli ție un gol din propria copilărie, îți acoperi ție o rană veche la care nu vrei să te uiți cu adevărat. Dar asta însă nu înseamnă iubire față de copil. Când ”iubim” din traumă, din rană, nu facem decât să transmitem trauma mai departe copiilor, iar ei o vor transmite mai departe copiilor lor și tot așa până când, în final,  o generație va avea curajul să își privească rănile în față  și să arunce lada de zestre pentru a-și construi una nouă, mai sănătoasă și mai trainică.

Eu vă învit să fim noi generația schimbării și să facem împreună primii pași către o conștientizare a ”scheleților” din lada proprie de zestre și în rândurile următoare vă voi sugera câteva lucruri pe care le putem face cu toții cu scopul de a ne îndrepta cât mai ușor către relații cât mai sănătoase cu cei apropiați:

• Înțelegeți că fiecare venim în lume cu un scop personal, cu propriul destin. Copilul are drumul lui și nu are datoria de a va îngriji vouă rănile. Vi le poate arăta și vă va apăsa cu siguranță niște butoane și vă va provoca în multe feluri. Asta ajută doar să vă identificați zonele cărora va trebui să le acordați atenție și pe care să vi le vindecați.
• Mi-au plăcut mult vorbele lui Gyuri Pascu care vorbind despre copii lui a zis că și-a dat seama că un părinte nu va putea nici să plângă lacrimile copiilor săi și nici să le râdă bucuria. Tot ce putem face este să le fim aproape copiilor noștri în momente de cumpănă și în momente de bucurie. Și să le arătăm prin propriul exemplu că deși greutățile te pot îngenunchia, doar forța interioară este cea care te ridică.
• Să facem diferența între iubire și frică. Presiunea socială și teama de judecata celorlalți ne împiedică să ne iubim copiii necondiționat și să îi lăsăm să fie. Sau poate confortul propriu ne va determina să ne reținem copiii din a-și trăi propriile experiențe. De câte ori nu am fost poate mai severi cu copiii noștri doar pentru că am simțit privirea critică a propriilor părinți, a vecinilor sau  a necunoscuților din supermarket? Și de câte ori nu i-am oprit din a experimenta pe pielea lor anumite evenimente (să-l lăsăm singur în tabără, să-l trimitem singur la joacă în fața blocului, să-l trimitem la cumpărături, să-l lăsăm singur în casă chiar și pentru câteva ore etc.) pentru a ne păstra confortul propriu?
• Citiți cât de mult puteți. Informația creează conștientizare, iar conștientizarea crează mișcare. Acea mișcare ce aduce schimbarea. Nu vă recomand neapărat cărți de parenting ci mai degrabă cărți ce vă ajută să vă înțelegeți mai bine. Lucrați cu amintirile, dați-vă întâlnire cu copilul interior și ascultați-l. Cu siguranță are multe să vă spună. Și mai ales, împăcați-vă cu trecutul.
• Permiteți-vă să învățați și voi de la copil în aceeași măsură în care și el învață de la voi. De-a lungul celor 5 ani cu băiatul meu am învățat să mă bucur de lucrurile mărunte pe care noi, adulții, le luăm de bune: o frunză ce se mișcă în vânt, o pasăre pe pervazul geamului, primul fulg de zăpadă al iernii, primul ghiocel. Am învățat să fiu prezentă, să trăiesc intensitatea clipei ce o primim cadou de la viață. Am mai învățat să iert cu inocența copilului și as vrea să am abilitatea de a face asta mai des. Ați observat ce face copilul în parc atunci când se supără că noul prieten i-a luat jucăria?  Ați observant că în cinci minute se reîntoarce către el și își continuă jocul împreună? De ce noi, cei mari și ”înțelepți” ținem supărarea chiar și ani de zile uneori?
• Dezvoltă starea de prezență și învață să fii lângă copilul tău. Atunci când petreci timp cu el, fii atent la ce îți spune, fii implicat în jocul lui. Nu sta cu ochii pe ceas și nici cu nasul în telefon sau la TV. Petreceți timp de calitate împreună și uneori vei vedea că numai 10 minute petrecute în acest fel fac minuni.
• Fii curios să îl cunoști, nu să îl dresezi. Încearcă să afli ce îi place, nu îi spune ce să îi placă. Câți dintre noi nu am spus copilului nostru ”Vai, dar mâncarea asta este excelenta!” când el a refuzat porția pe motiv că nu îi place?! Acest gest este unul lipsit de respect față de ființa din fața noastră.
• Conștientizează că notele sunt doar o evaluare a cunoștințelor unei persoane despre un anumit subiect la un anumit moment. Iar aceste cunoștințe pot fi dezvoltate în urma unui studiu mai aprofundat. Așadar, să ne orientăm către cine este copilul din fața noastră și să îl înțelegem cu adevărat și să ne uităm la proces înainte de a-l umili pentru nota mică pe care a luat-o, înainte de a-l compara cu colegul de bancă și înainte de a-l pedepsi pentru lipsa de interes arătata materiei respective.
• Realizează că pedeapsa și recompensa te vor îndepărta de scop și nu te vor ajuta să îți înțelegi copilul din fața ta. Atât pedepsele cât și recompensele sunt comode și la îndemână. Poți apela lejer la ele, dar dacă te vei observa vei vedea că le folosești din comoditate și atunci când deja te simți depășit de situație. Acelea însă sunt momentele în care renunți la copilul tău.
• Așezarea covorului roșu pe drumul vieții copilului nostru nu este în sarcina noastră de părinți. Pe lângă faptul că îl va incapacita pe viață pe copilul acesta ce va fi un neadaptat al societate, care nu știe să se descurce în absența părinților, care nu s-a confruntat o dată cu eșecul , care nu știe decât că va primi orice va cere. Rolul nostru de părinți este să îi fim aproape copiilor atunci când se confruntă cu prima respingere a unui prieten, când ia prima notă mică pentru că nu a studiat suficient, când e prima dată păcălit cu restul la magazin pentru că a fost prea comod ca să verifice sau pentru că nu a știut suficient de bine să facă calculele. Maria Montessori spunea să nu facem pentru copiii noștri ceea ce ei pot face deja singuri.
• Asumă-ți timpul personal. Vinovăția venită din faptul că nu petreci TOT timpul liber pe care îl ai doar cu copilul nu te va ajuta să ai o relație mai bună cu copilul tău și nu îți va ajuta copilul să învețe respectul pentru celălalt, pentru timpul de care celălat are nevoie pentru sine. În cazul în care tot timpul tău va fi dedicat copilului acesta va înțelege că nevoile celorlalți nu contează, că el este singurul care contează. Ceea ce înseamnă că vei crește un adult ce nu va înțelege de ce cei din jurul lui nu îi acordă aceeași ”bine-meritată” atenție și se va transforma într-un depresiv notoriu ce se va simți neadaptat.

Alegând sa ne împlinim visele pierdute prin copiii noștri punem pe umerii lor propria povară pe care ei nu o cer și nici nu ar trebui să o poarte. Haideți să încercăm să ne comportăm ca niște adulți și să ne rezolvăm problemele în loc să le plasăm mai departe copiilor. Haideți sa fim noi adulții, iar ei copiii!

foto credit:http://images.parents.mdpcdn.com