NATURALEȚE SAU AUTOCONTROL ÎN PARENTING?

cdn.visualnews.com

Povestea aceasta începe de pe vremea când aveam câteva luni. Nu, nu am amintiri de atunci, știu însă de la cei apropiați că aceea a fost vârsta la care părinții mei m-au lăsat cu bunicii. Așa era pe atunci, mamele nu aveau șansa de a rămâne lângă copiii lor mai mult de câteva săptămâni. Și uite așa am fost crescută de bunici până la vârsta de 3 ani. Evident că ajunsesem să îmi îndrăgesc bunicii mai mult decât părinții. Și chiar dacă părinții veneau în vizită la fiecare sfârșit de săptămână îmi păreau niște străini ce păreau că sunt dornici să se împrietenească cu mine aducându-mi câte o bomboană sau poate o portocală.

Cel mai cald om din viața mea a fost bunicul. El era cel care îmi spunea povești, se juca cu mine, țopăia cu mine pe spatele lui prin toată casa ca un ponei nărăvaș, dar mai cu seamă îmi lua apărarea de fiecare dată când ceilalți păreau să fie împotriva bucuriei mele și a entuziasmului atât de specific copilăriei inocente.

Părinții mei au simțit probabil cum dragostea mea pentru ei era aproape inexistentă și evident s-au panicat. ”Dacă nu ne va iubi niciodată așa cum își iubește bunicul?” se întrebau. Răspunsul lor la întrebare i-a determinat să mă ia “acasă”. Doar că pentru mine “acasă” era ca un muzeu: fiecare lucru așezat la locul lui, niciun fir de praf nicăieri, mileurile de un alb impecabil și apretate își aveau locul lor bine definit, bibelouri frumos colorate așezate la loc de cinste pe fiecare obiect de mobilier. Și eu! Eu mă simțeam ca micul elefănțel în magazinul de cristaluri. Știți cum e elefantul în magazinul de cristaluri, nu? Vă zic eu: e mare și prea puțin grațios pentu a putea evita o ”tragedie”. Și iată că se întâmplă. Eu, copilul de 3 ani, zâmbitor și plin de energie, am facut acea piruetă amplă ce a curmat existența celei mai frumoase vaze de flori pe care o văzusem vreodată.

Pot rememora și azi evenimentul. Îmi amintesc cum mi-am strigat în minte un “Nuuuuuuuuu!!!!!” prelung, ca atunci când îți dorești să dai timpul înapoi cu câteva secunde pentru a nu mai face acea greșeală. Pot vedea cu ochii minții cum vaza cade, pot auzi zgomotul pe care cioburile împrăștiate îl emană și pot vedea cum se destramă în zeci de raze colorate de lumina pe podeaua ce lucește a curățenie. Simțeam că nu mai pot respira. Iar regretul?! Regretul, dar și rușinea că am distrus cel mai frumos obiect din casa acestor străini mi-au făcut ochii să lăcrimeze.

Consecințele nu s-au lăsat așteptate. Mama m-a apostrofat imediat: “Tu nu te liniștești niciodată! Aici nu mai ești la țară să poți zburda ca pe câmpie. Aici e un apartament. Treci la tine în cameră imediat!”. Iar sentința mea la izolare a venit însoțită cu binemeritata palmă la fund.

În clipa următoare m-au năpădit emoții care mai de care: m-am simțit speriată, furioasă, neputiincioasă, dezorientată, dar mai ales neînțeleasă și abandonată. Neînțeleasă de cea care spunea că îmi este mamă și abandonată de cel care îmi lua de obicei apărarea și care i-a lăsat pe acești străini să mă ia de lângă el: bunicul.

Anii au trecut și iată-mă în prezent, om în toată firea, cu un copil alături. Un băiețel de 4 ani cu ochii migdalați și o piele fină ca mătasea. În urmă cu vreo 2 ani, copilul meu a făcut prima lui boacănă ce m-a enervat puternic atunci. Nu-mi mai amintesc ce a fost, îmi amintesc însă ca eram de-a dreptul furioasă. Ce credeți că am făcut? Am făcut ceea ce știam deja să fac, de la părinții mei.  I-am strigat sec “Treci la tine în cameră!

Nedumerirea și spaima din ochii copilului meu când reacția mea AUTOMATĂ a fost să îl pedepsesc și să îl izolez trimițându-l la el în camera mi-au reamintit de povestea mea cu vaza aceea colorată. Mi-am amintit de multitudinea de emoții ce le-am simțit. Mi-am amintit de sentimentul de abandon, de neputință, dar și de cele de spaimă și dezorientare. Acesta a fost pentru mine momentul Evrika, în care am realizat că nu vreau să repet istoria și nu vreau părintele Mihaela să semene cu părinții ei și mai ales nu vreau copilul meu să simtă ce a simțit copilul Mihaela. Atunci am înțeles eu cât de rău ne pot face automatismele și cât de important este să ne luăm un timp de a respira înainte de a decide cum vrem să abordăm o situație.

În încheiere, aș vrea să vă provoc pe fiecare dintre voi să vă gândiți la situații în care acționați automat:

  • poate uneori sunteți defensiv ca răspuns la o critică primită
  • poate căutați un țap ispășitor sau o scuză pentru un eșec personal, mai mic sau mai mare
  • poate, dacă sunteți părinți, țipați sau ridicați mâna asupra copilului vostru.

Gândiți-vă care sunt situațiile în care doar reacționați automat și care sunt situațiile în care vă luați timp sa acționați. Și întrebați-vă dacă reacțiile voastre automate:

  • vă ajută sau vin în dezacord cu tipul de relații pe care doriți să le aveți cu cei de lângă voi?
  • vă ajută să construiți relații armonioase și autentice sau vă împiedică în acest demers al vostru?
  • Vă ajută să creșteți sau vă țin pe loc?

Și apoi decideți ce vreți să faceți în legătură cu aceste automatisme.

Voi sunteți cei care scrieți povestea copiilor voștri!

Daca ți-a plăcut spune-le și altora

1 comment on “NATURALEȚE SAU AUTOCONTROL ÎN PARENTING?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Centrul de preferințe pentru confidențialitate

Necessary

Advertising

Analytics

Other