Luna februarie a acestui an mi-a adus încă o dată confirmarea că Aware Parenting este drumul pe care îmi doresc să îl urmez când vine vorba de educația copilului meu și mi-a oferit și mai mult curaj în a împărtăși principiile Aware Parenting și altor părinți. Dar ce s-a întâmplat în februarie, poate vă întrebați.

La începutul lunii, soțul a fost nevoit să plece din localitate pentru două săptămâni. Acest fapt aducea ceva complicații de natură administrativă pentru familia noastră, întrucât soțul este cel ce petrece câteva ore după-amiaza cu copilul, după preluarea lui de la grădiniță până la sosirea mea acasă. Era clar că aveam nevoie de un ”înlocuitor” pentru aceste două săptămâni și aducerea bunicii (Buni) a fost inerentă.

L-am informat pe R. (ce nu împlinise încă 4 ani la vremea aceea) cu ceva timp înainte  despre schimbările ce urmau să vină și am încercat să îl pregătim pentru acea prioadă. Ca atare, când Buni a sosit într-o duminică pe la ora 4 după-amiază nimic nu a făcut ca acest eveniment să fie unul deosebit pentru R. Primirea musafirului a fost călduroasă și plină de nerăbdare în a-i prezenta bunicii fiecare mașinuță în parte cu toate detaliile tehnice ce le însoțeau precum și multitudinea de avioane și scopul pentru care fiecare dintre acestea a fost construit. Nu mai aduc în discuție conversațiile despre Diplodocus, Branhiozaur sau Strutiomimus (pentru cei care nu știu, sunt specii de dinozauri) la care Buni a fost supusă pe parcursul întregii după-amiezi. Câteva ore mai târziu soțul și-a luat la revedere și a plecat.

Cele două săptămâni au trecut ușor, pline de convorbiri telefonice zilnice între tată și fiu, cu câte o sesiune Skype la fiecare câteva zile și în rest cu joacă cu Buni cât cuprinde.

La finalul celei de-a doua săptămâni, vinerea pe la prânz, aflu că soţul meu urma să ajungă mai devreme către casă, ceea ce făcea ca el să ajungă la timp pentru a putea lua juniorul de la grădiniță. Cum însă îmi luasem si eu a doua parte a zilei liberă, am convenit să mergem împreună la grădi. Totul a mers conform planului și iată-ne pe amândoi zâmbitori și bucuroși noi înșine de revedere, în așteptarea minunii de copil ce urma să iasă în curând pe poarta grădiniţei. La vederea nostră cel mic ne sare de gât și apoi începe avalanșa de întrebări și cuvinte ce par ca nu se mai termină, așa cum face el de fiecare dată când este emoționat.

Ajungem toți trei bucuroși acasă. Deschidem ușa și suntem întâmpinați de Buni. Aceasta este clipa în care tabloul frumos descris până acum se transformă într-un coșmar. Ca din senin copilul începe să urle cât îl țineau plămânii:

–          Nu Buniiiii, să plece Buniiii! Eu nu intru în casă dacă nu pleacă Buniiiii!

Și dă-i cu țipete, și dă-i cu urlete. Ecoul de pe casa scării poate fi unul impresionant într-un astfel de moment așa că soțul l-a luat pe micul urlător pe sus şi vrând-nevrând l-a băgat în casă. Urletele au devenit mai acute şi însoțite de lovituri de mâini și de picioare, de transpirația ce începea să se instaleze pentru că nu voia să se dezbrace şi nici să se descalţe. Era blocat pe o singură idee:

–          Nu vreau să o văd pe Buniiiii! Să plece Buniii!!!!

În momentul în care a început să mă lovească l-am prins de mânuțe și i-am spus că nu îi permit să fie violent. Cum începuse ca roșeața feței să prindă tente vineții m-am decis că trebuie să îi dau hăinuțele groase jos. Așa că l-am rugat pe soț să mă ajute în acest demers – e o mare provocare să dezbraci un copil ce are o criză de furie și probabil că nici nu aș fi încercat în alte împrejurări dacă copilul nu ar fi fost vizibil afectat de căldura din casă purtând haină de iarnă.
Odată eliminate cizmulițele și hăinuţa, m-am putut orienta din nou către ce îl deranja pe R. El era clar mult mai agitat acum pentru că îl dezbrăcasem fără voia lui și de acum furia lui era orientată către mine, încercând să ma lovească și să mă zgârie în timp ce privirea lui era de o încărcătură emoțională fantastică. În tot acest timp el continua să țipe, iar acum cuvintele lui erau îndreptate către mine:

–          Dă-mi drumuuuuul! Nu mă mai țineeeee! Te urăăăăăăsc!
–          Puiule, ce se întâmplă cu tine? Hai să ne liniștim! Ce te deranjează atât de tare?
–          Dă-mi drumuuuuul! Te urăăăăsc!
–          Puiule, nu poate mami să îți dea drumul pentru că mă ranești și îmi e teamă ca te vei răni și tu din cauza agitației. Te ține mami în brațe până te liniștești.

Era țeapăn ca o scândură și recunosc ca îmi era greu să îl țin. Din când în când îl mai eliberam în speranța că se va liniști. Atunci însa mă lovea și a reușit să mă și zgârie de câteva ori. Eu încercam să rămân calmă însă de acum eram deja îngrijorată pentru starea lui de bine și nu de confortul meu, luând în calcul ca aceasta era de departe cea mai violentî criză de furie a lui.  Preocuparea de a identifica sursa problemei lui m-a dus cu gândul la diverse motive pe care copilul le-ar fi putut avea pentru o astfel de manifestare. Și în speranța că identificarea și confirmarea sursei pentru el ar însemna validarea emoțiilor și ar putea să îl liniştească măcar puţin, am început să le enumăr:

–          Puiule, tu ești emoționat că îl avem pe tati acasă?
–          Lasă-măăăăăă! Să pleci să nu te mai văd! Nu vreau să te mai văd!
–          Puiule, poate că ești obosit și e prea multă emoție pentru tine. E în regulă dacă e așa. Uneori nici noi oamenii mari nu știm ce să facem cu emoțiile ce le simțim.
–          Lasă-măăăă! Să plece Buniiiiiii! Nu vreau să o mai văd pe Buniiiiii!

Și atunci am știut. Atunci am realizat ce se întâmplă în minunatul lui căpușor.

–          Puiule mic, tu crezi că dacă Buni mai este la noi tati o să plece? Pentru că tati nu mai pleacă. S-a întors și rămâne acasă cu noi. Tati s-a întos și rămâne. Buni va pleca mâine la ea acasă, iar noi vom rămâne împreună toți trei.

Evrika!!! Aflasem motivul. Cum știu că identificasem motivul? Simplu. Copilul s-a luminat la față, și-a revenit din starea aceea de încordare și de acum musculatura lui era relaxată iar eu i-am putut da drumul din îmbrățișare. Atunci s-a ridicat în capul oaselor și ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat a început să se schimbe de hăinuțele de grădiniță în cele de casă. Începuse din nou să povestească ce a făcut la grădiniță cu colegii si totul a revenit la normal. Eu însă planificam deja în mintea mea o discuție pentru mai târziu. Doar că acel ”mai târziu” a venit mai repede decât îmi programasem eu și a venit din partea copilului. La aproximativ zece minute după ce incidentul s-a terminat, în timp ce fiecare revenise la treburile lui, R. a venit la mine și uitându-se cu ochișorii lui calzi și migdalați la mine m-a intrebat:

–          Mami, ce s-a întâmplat cu mine mai devreme?

Wow! Acela a fost momentul în care am realizat că trăiesc exact spusele Alethei (fondatoarea Aware Parenting Institute) cum că uneori copiii când au sentimente puternice și simt emoții ce parcă îi sfâșie şi ei nici măcar nu știu ce li se întâmplă. Aceea a fost clipa în care m-am bucurat că mi-am ascultat instinctul și am rămas lângă copilul meu când el trecea printr-un astfel de moment dificil. Pentru asta îi sunt recunoscătoare Alethei că ne-a făcut cunoscute principiile educației Aware Parenting și mi-aș dori ca mai mulți părinți să se simtă conectați cu copiii lor până la acel nivel în care să poată identifica ce anume îi deranjează pe copii chiar și atunci când aceștia nu știu să exprime acest lucru.